Rigwarl nu a fost niciodată genul care să întoarcă spatele unei lupte, fiind cunoscut pentru că se bătea cu cei mai mari și mai răi bătăuși pe care-i putea găsi. Botezat drept Bristleback de mulțimile de bețivi, era nelipsit din ringurile ilegale ale tuturor tavernelor, de la Slom și până la Elze, până când faptele sale au atras atenția unui hangiu care căuta un executant. Pentru ceva băutură, Bristleback a fost angajat să colecteze datoriile, să mențină ordinea și să rupă câte un picior sau două (sau cinci, în cazul unei javre arahnoide ghinioniste).

După o noapte de desfătare, în care corecția corporală a fost aplicată în mod egal atât asupra clienților vinovați, cât și asupra propriului ficat, Bristleback și-a întâlnit în cele din urmă egalul. „Fildeșii tăi mă jignesc, domnule,” se spune că a îngăimat băut către un individ deosebit de mare din pustietățile nordice, care trebuia să-și plătească nota. Ce a urmat a fost o luptă demnă de o legendă. O duzină de luptători s-au azvârlit în luptă. Niciun scaun nu a rămas întreg, iar, în cele din urmă, imposibilul s-a produs: nota a rămas neplătită. În săptămânile ce au urmat, rănile lui Bristleback s-au vindecat, țepii i-au crescut la loc, dar onoarea unui executant poate fi o chestiune înțepătoare. A plătit datoria din propriul buzunar, jurând să-l urmărească pe nordic și să se răzbune. Și atunci a făcut ceva ce nu mai făcuse niciodată: s-a antrenat cu adevărat, descoperind în același timp un adevăr surprinzător despre sine. Un zâmbet i s-a desprins pe chip în timp ce-și flexa țepii. A întoarce spatele unei lupte s-ar putea să fie exact ce-i trebuia.